O scurtă istorie a Ciobănescului Caucazian în România și la origine
Când vorbim despre istoria Ciobănescului Caucazian în România, trebuie făcută din start o precizare importantă: nu există, cel puțin în sursele publice ușor verificabile, o cronologie completă care să spună exact care a fost primul exemplar importat sau prima canisă din țară. Ce se poate spune cu destulă siguranță este că rasa era deja prezentă în circuitul chinologic românesc la sfârșitul anilor ’90. Arhivele publice A.Ch.R. o menționează în listele de Campioni Juniori România 1999 și Campioni România 1999, ceea ce arată că, până la acel moment, Ciobănescul Caucazian nu mai era o apariție izolată, ci o rasă deja vizibilă în expozițiile canine din România.
În anii care au urmat, prezența rasei a devenit tot mai clară și mai bine conturată. În arhivele A.Ch.R. din 2003 apar deja nume precum Gorby de Valeni, iar în cataloagele CACIB din 2007 regăsim mai multe afixe românești active și recognoscibile, precum de Valeni, de Brailița, de Bolintin Deal, De Marcus, Dermina Alex sau de Cazasu, alături de câini proveniți din linii externe. Această etapă spune multe despre evoluția rasei la noi: de la exemplare importate sau puține numeric, la o bază locală mai stabilă, cu reproducție, selecție și competiție reală.
Cea mai clară dovadă că rasa a prins puternic la noi vine însă din statisticile A.Ch.R. În raportul pe 2007, Ciobănescul Caucazian apare deja în topul raselor cu 503 în 2006 și 620 în 2007. În raportul statistic pentru 2009–2010 apare din nou foarte sus, cu 576 în 2009 și 480 în 2010. Iar în rapoartele ulterioare urcarea este și mai clară: 698 în 2013, 635 în 2014, 845 în 2015 și 970 în 2016. Cu alte cuvinte, în mai puțin de două decenii, Ciobănescul Caucazian a trecut în România de la statutul de rasă prezentă în expoziții la statutul de rasă foarte puternică numeric și bine reprezentată în peisajul chinologic național.
Există și un alt semn că rasa a căpătat greutate în România: cadrul juridic și administrativ din jurul ei. OUG 55/2002 include Ciobănescul Caucazian în categoria a II-a a câinilor considerați periculoși, alături de alte rase molossoide cunoscute. Mai târziu, în 2020, documentele A.Ch.R. arată că a existat inclusiv o propunere de regulament de creștere dedicat rasei, chiar dacă acea propunere a fost respinsă. Dincolo de rezultat, simplul fapt că se discuta oficial un astfel de regulament arată că vorbim deja despre o rasă cu o prezență suficient de importantă și organizată în România.
Dacă ne întoarcem la istoria mare a rasei, lucrurile devin și mai interesante. Standardul FCI spune clar că Ciobănescul Caucazian este considerat o rasă care își are originea în vechii câini caucazieni. Aria sa istorică acoperă lanțul Caucazului și stepele din sudul Rusiei, iar evoluția rasei a fost rezultatul atât al selecției naturale, cât și al influenței popoarelor care au locuit în acea regiune. Funcția ei istorică a fost una foarte clară: paza turmelor, a gospodăriilor și apărarea împotriva prădătorilor și a intrușilor.
Pe originea foarte veche a rasei există mai multe teorii, dar aici trebuie păstrată măsura. United Kennel Club spune direct că originea este „pierdută în vechime” și amintește mai multe ipoteze privind formarea ei. Ceea ce este cert, însă, este că păstorii din zone precum Georgia, Armenia, Azerbaijan, Daghestan și din regiunile nord-caucaziene s-au bazat de secole pe acești câini pentru paza turmelor și a satelor. UKC mai observă și ceva foarte important pentru cine vrea să înțeleagă rasa în profunzime: tipul a variat întotdeauna în funcție de regiune și de scopul pentru care câinii erau folosiți. Asta explică de ce, chiar și astăzi, există discuții despre tip, masivitate, osatură, blană sau expresie între diferite linii și diferite școli de selecție.
Forma modernă, standardizată, a rasei s-a consolidat mult mai târziu decât existența ei reală în munți și în zonele pastorale. În nomenclatura actuală a FCI, rasa este listată sub denumirea Kavkazskaïa Ovtcharka, la rubrica Russian Federation, deși originea geografică istorică a câinelui este mult mai largă și ține de întregul spațiu caucazian. UKC notează și rolul perioadei sovietice în standardizarea modernă a rasei, menționând că fostul stat sovietic a dezvoltat canise de stat și a folosit acești câini pentru paza fabricilor și a obiectivelor guvernamentale din fostul U.R.S.S.
Privită în ansamblu, povestea Ciobănescului Caucazian este aceea a unui câine de pază vechi, format în condiții dure, în care utilitatea a cântărit mai mult decât estetica. Abia mai târziu a venit standardizarea chinologică. În România, din câte arată arhivele publice disponibile, rasa era deja bine fixată în peisajul expozițional până în 1999, a crescut vizibil în anii 2000 și a ajuns una dintre cele mai numeroase și mai puternice rase molossoide din statisticile A.Ch.R. în anii 2010. Prima etapă a prezenței sale la noi rămâne încă parțial în ceață, dar direcția generală este clară: de la importuri și exemplare relativ puține, la linii locale, canise cunoscute și o comunitate serioasă de crescători și pasionați.
În această continuitate se înscrie și Giant Elbrus. Pentru noi, interesul pentru istoria rasei nu este doar unul teoretic, ci se reflectă direct în direcția canisei: respect pentru tipicitate, pentru expresia specifică, pentru substanță, pentru caracter și pentru identitatea autentică a Ciobănescului Caucazian. Inclusiv prin importurile realizate și prin orientarea către linii valoroase, Giant Elbrus își propune să rămână cât mai aproape de esența unei rase vechi, puternice și profund marcate de originile ei.